Homofobia este o problema a heterosexualitatii si, prin extindere, a intregii societati. Este o problema a minoritatilor sexuale abia in ultimul rand. În definitia ei conventionala, homofobia este teama irationala indreptata impotriva homosexualilor si a homosexualitatii.
Parafrazandu-l pe sociologul Pavel Campeanu, homofo-bia este - ca si antisemitismul - un resentiment irational care isi cauta motivatii rationale. Mai mult decat o simpla teama irationala, ea este justificata si mobilizata in termeni de natiu-ne, traditii, model cultural si, la limita, de perpetuare a speciei umane. Ca si rasismul, homofobia se intemeiaza pe esecul unor persoane in a-si asuma nu doar deosebirea fata de Celalalt - homosexualul - ci si asemanarea cu el. Pentru altii, homofobia este o modalitate subterana de a garanta si proba, lor insile si celorlalti, o heterosexualitate exclusiva. Sunt aici implicate nu doar prejudecati, sentimente si atitudini anti-gay, ci uneori si politici si practici discriminatorii impotriva minoritatilor sexuale, fixate de stat si intretinute legislativ si religios. Dispunand de asentimentul societatii si al autoritatilor, homofobia ajunge sa treaca drept o virtute patriotica (cazul Romaniei).
În eseul sau „Antisemitul si evreul”, Jean-Paul Sartre argumenteaza stralucit ca teama si resentimentul resimtite fata de evreu sunt mai curand o „pasiune” care nu-si afla suport in ceea ce acesta a facut, face sau omite sa faca, ori in specificitatea lui. Aidoma, „ideea” de homosexual terifiaza pana la crispare pe cei care se considera reprezentantii „vointei populare”. În Romania, cei mai multi dintre cei care militeaza impotriva homosexualitatii nici nu au cunoscut dealtfel un „homosexual” in carne si oase. Nici nu ar avea importanta, caci cei pe care ii combat sunt oricum mai putin importanti decat ideile despre homosexualitate in care cred. Constanta psihica a unor oameni, homofobia poate capata conotatii patologice: acceptand-o si hranind-o, acestia devin voluntari activi ai intolerantei. Este, imi pare, potrivita aici o vorba de duh despre antisemiti, dar care se aplica si in cazul homofobilor: „antisemit (homofob) este cel care ii uraste pe evrei (homosexuali) mai mult decat trebuie”.
Care sunt cauzele homofobiei? Ignoranta in primul rand, lipsa de informatii corecte despre homosexualitate sunt o inepuizabila sursa de prejudecati negative si idiosincrazii cu privire la caracteristicile comportamentale si trasaturile de personalitate ale minoritatilor sexuale. Ca si in cazul romilor, homosexualii nu sunt definiti „asa cum sunt”, ci „asa cum trebuie sa fie” pentru a li se putea refuza accesul la o identitate sociala pozitiva: homosexualilor barbati li se spune ca trebuie sa se culce cu femeile, dupa cum vorbitorilor de limba romanes li se atrage atentia ca nu pot fi romi pentru ca sunt. tigani. Nepreocupat de „umplerea vaginului” (Foucault), barbatul homosexual nu respecta marca traditionala a virilitatii dominatoare: nu poate fi barbat decat cel care, chiar in conditiile in care nu este dominator, se presupune ca are dorinta fundamentala de a fi astfel. Tot astfel, lesbiana nu poate fi o adevarata femeie, caci nu intruneste conditia de a se lasa sedusa si penetrata de catre barbati. James B. Nelson identifica printre cauzele homo-fobiei dinamica sexuala a relatiilor homoerotice, alaturi de suspendarea ori versatilitatea rolurilor sexuale, ceea ce ar submina ordinea patriarhala; teama barbatului/femeii de orientare hete-rosexuala in a deveni obiect al atractiei sexuale pentru cei apartinand aceluiasi sex. Nu in ultimul rand, pentru barbatii heterosexuali „a cauta sa fii recunoscut, iubit si sa te bucuri de afectiunea altor barbati este ceva ingrozitor, deoarece am fost invatati sa ne raportam la alti barbati pe o baza diferita, competitiva”. Toate aceste motivatii isi afla radacina in asumptia stereotipala ca heterosexualitatea constituie norma acestei lumi, ai caror membri nu pot fi, fireste, decat heterosexuali. Ceilalti nu exista sau nu conteaza, pur si simplu.
Efect al conformismului social, pledand pentru o sexualitate de cazarma angajata integral in beneficiul reproducerii, homofobia sanctioneaza suveran orice abatere de la normele majoritatii drept „deviatie”. Ostracizarea homosexualului va rezulta firesc si se va manifesta preferential prin politicile de contestare si limitare a drepturilor acestuia. Nu numai ca ii sunt contestate drepturile, dar ii este interzisa chiar si posibilitatea de a si le revendica, rapindu-i-se pana si respectabilitatea rezervata traditional inamicului. Dispunand de o identitate condamnata, homosexualii devin astfel persoane pe care nimeni nu se grabeste sa le apere, ceea ce ii face tapi ispasitori ideali pentru igienizarea societatii, ale carei masuri pot merge de la deriziuni si imprecatii publice pana la decimare. În reteta de fabri-catie a homofobiei, blamarea victimei si evacuarea responsa-bilitatilor sunt ingrediente pretioase. Condamnati pentru ceea ce sunt, dar, in egala masura, si pentru ceea ce nu sunt, homosexualii sunt cei invinuiti de cauzarea homofobiei, intr-o logica comuna a rasismului si antisemitismului: „pana sa fi venit voi in societatea noastra, noi nu eram xenofobi ori homofobi”. Exemplara este in acest sens mult clamata toleranta romaneasca, care adesea este obosit-neglijenta sau, intr-un caz fericit (dar nu in acest caz !), plina de compasiune suficienta cu cei diferiti.
Pentru ca blamarea victimei sa functioneze cu succes, este necesara co-implicarea si consimtamantul ei. Stereotipiile negative, suferintele, teama, conformismul, violenta spirituala a cruciadei anti-gay si, uneori, resemnarea pot colabora complice in auto-victimizarea persoanelor de orientare homosexuala pana la reusita internalizarii homofobiei. Maxima alienare a victimelor homofobiei internalizate: a fi straini pentru ei insisi. Crescuti, educati si socializati pentru a fi heterosexuali, ura de sine a acestor victime care nu se mai pot accepta intr-o formula identitara a rusinii, vinii si stigmatului are echivalente cu mai cunoscuta, dar la fel de neurotica „ura-de-sine evreiasca”. Sau, in viziunea lui Michael Denneny:

Societatea nu ne uraste pentru ca ne uram pe noi insine; ne uram pe noi insine intrucat am crescut si am trait intr-o societate ce ne detesta.

Absorbtia prejudecatilor si temerilor de catre un numar destul de insemnat al homosexualilor au dus la blocarea naste-rii „spontane” a unei comunitati gay apte de a transforma in drepturi nevoile si aspiratiile acestora. Teama de definire a homosexualilor, asociata cu precaritatea unei existente organizate de grup fondata pe memorie comuna, viziune si speranta au consolidat si au dat credit discriminarilor, de asemenea. În perioada 1990-1996, aceleasi cauze, pe fondul represiunii legislative si politienesti, au incetinit structurarea si asa lenta a comunitatii gay din Romania, aruncand-o intr-o directie opusa organizarii si activarii ei sociale si politice.

Regasim in societatea romaneasca cateva din mostrele cele mai caracteristice ale homofobiei, pe care vom incerca sa le grupam in functie de cei care o profeseaza, care nu de putine ori se situeaza pe mai vechile aliniamente ale xenofobiei si antisemitismului:

a. Homofobia nationalista a formatiunilor de extrema dreapta (Miscarea pentru Romania, Noua Dreapta, gruparile vetero- si neo-legionare grupate in jurul revistelor „Puncte Cardinale”, „Cuvantul Romanesc”), acuzatoare ale conspiratiei internationale initiate de homosexuali pentru a cuceri supre-matia financiara si politica in dauna interesului national;
b. Homofobia anticapitalista, caracteristica extremei stangi (fostul Partid Socialist al Muncii absorbit de actualul Partid Social-Democrat) care vede in homosexualitate unul din viciile-prototip ale coruptiei de care se face vinovata detestata burghezie;
c. Homofobia cucernica, in care fundamentalismul neaos ortodox (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi /ASCOR, Fundatia Anastasia, numindu-le pe cele mai proeminente) face casa buna cu denominatiunile neoprotestante grupate in Alianta Evanghelica ori cu eteroclita Miscare de Integrare Spirituala in Absolut condusa de Gregorian Bivolaru, pentru care homosexualii sunt parti ale unei entitati metasociale (raul in expansiune, satanicul) care dizloca brutal ordinea naturii si a societatii.
d. Homofobia defensiva, suspicioasa si tematoare la prezumata difuzare in proportii de masa a practicilor homosexualitatii misionare, combativa la adresa minoritatilor sexuale care ar cere, odata satisfacute unele revendicari, „mereu mai mult” - ceea ce ar face, intr-o asemenea viziune apocaliptica, ca membrii ei sa fie „mereu mai multi”.

Aceste versiuni ale homofobiei au o identitate fluctuanta, imprumutandu-si unele altora elemente distinctive, toate acoperite de stratul gros al simularii „pericolului national”. Ele figureaza in corpore in virulenta campanie homofoba declan-sata de Biserica Ortodoxa Romana (BOR) pentru mentinerea discriminarii minoritatilor sexuale.
Apeland la mitologia conspirationista si anti-crestina, speculand pana la inflamare temerile si prejudecatile unei populatii saracite spiritual, clericii ortodocsi, flancati in masa de junii reuniti sub prapurele ASCOR (organizatie aflata sub obladuirea Sinodului BOR), sunt astazi cea mai activa forta sociala preocupata de „viata sufleteasca a poporului roman”, pusa la grea incercare de homosexualitate, „plaga sufleteasca si fizica responsabila de raspandirea maladiilor transmise sexual (printre care si SIDA)” pentru a cita din „Contractul cu romanii”, semnat in 1997, printre altele, de Liga Studentilor, Fundatia Anastasia si Fratia Ortodoxa Romana. Prezervarea legislatiei anti-gay a ajuns sa aiba, in viziunea celor ce se considera mandatati de Dumnezeu si de istorie sa previna debilitarea natalitatii si a moralitatii neamului, ponderea unui „simbol al rezistentei crestine”: „Daca art.200 cade, este un semnal foarte clar ca razboiul impotriva lui Hristos s-a declansat oficial in interiorul tarii (.) („Schimbarea la fata”, oficiosul ASCOR, nr.6). Aceasta adevarata falanga a militantilor ortodoxiei nationale nu face dealtfel nici macar efortul de a ascunde marca ceausista a unui asemenea dorit Cod Penal, preocupata fiind de instaurarea unui stat autoritar, plasat sub semnul crucii izbavitoare de acele drepturi ale omului care contravin „modului de viata al poporului roman” si care sunt „expresia unei adevarate insurectii impotriva Creatorului” (IPS Bartolomeu). Într-un apel civic-religios al Fundatiei Anastasia din octombrie 2000, homosexualitatea este inghesuita deliberat intr-o suita a „filiilor” care debuteaza cuminte cu masturbarea: zoofilie, nec-rofilie, gerontofilie, fetisism, pedofilie etc., pentru a cere socoteala intelighentiei - care „asista pasiv si oarecum superior amuzata la modul in care ierarhii ortodocsi sunt batjocoriti si culpabilizati public de diversi neispraviti si intelectuali fara capatai”- si Bisericii Catolice in principal „sa-si afirme neintarziat puncul de vedere asupra abrogarii art.200. Este singurul mod in care putem demonstra lumii ca, intr-adevar, suntem cu totii frati intru Hristos” (sic!). Apelul sfarseste cu o amenintare voalata: daca abrogarea acestui articol din Codul Penal nu va fi denuntata, se va putea vorbi de „dovada unei mizerabile si absurde conveniente tacite intre minoritatile ecleziale si cele sexuale!”. Pentru a rupe cu acest delir anticipator de riscuri viitoare, voi cita selectiv dintr-un articol al singurului episcop ortodox, mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a ridicat cu demnitate impotriva acestei inflatii a cliseelor si manifestarilor moralizatoare, caracterizate de un „primitivism si cruzime de care cei numiti candva pagani s-ar fi rusinat” (George Balan) si de care Biserica se face pe deplin vinovata. Fara a face concesii teologice si fara a se dezice de pozitia oficiala a Sinodului BOR, mitropolitul Corneanu denunta in revista „Jurnalul Literar” radacinile religioase ale isteriei homofobe care foloseste pervers morala drept un instrument util de control politic si politienesc:

„Ca slujitor al Bisericii, dupa ce forurile ecleziastice superioare au luat o pozitie ferma, am ezitat mereu si ezit inca sa formulez o parere personala. În final totusi m-am decis si de aici considerentele care urmeaza. Ce mi se pare necesar de retinut (.) este transformarea homosexualitatii dintr-o problema religioasa, duhovniceasca, intr-una politica si invers. (.) Numai ca transpunerea aceasta dintr-un plan in altul apare ca nepotrivita.
(.) S-a ajuns chiar sa se spuna ca Occidentul incearca sa determine un popor virtuos ca al nostru sa apuce pe calea depravarii. Sa fim seriosi. Am avut si avem homosexualii nostri, n-a fost nevoie sa-i inventeze Consiliul Europei. (.) Ca om al Bisericii nu pot recomanda aplicarea prevederilor fostului Cod Penal, ci dimpotriva, cred ca am datoria sa cer tuturor factorilor de raspundere, in primul rand preotilor sa nu-si inteleaga misiunea redusa la practici administrative, ci sa ia in serios datoria de a se ocupa de sufletul enoriasilor ce li s-au dat in grija (.).
Asadar adevarata problema a buclucasului articol 200 din Codul Penal nu este homosexualitatea, ci respectarea sau nu a moralei crestine, obligatia Bisericii, a institutiilor fundamentale ale societatii: familia, scoala, poate chiar si armata, de a educa, de a forma si numai la sfarsit de a sanctiona. Se va pretinde desigur ca n-avem timp de teorii utopice. Suntem insa oameni si nu animale. S-o dovedim acum, in preajma intrarii in mileniul al treilea”.

Reducand homosexualitatea la un viciu sexual, atitudinea Bisericii reprezinta un atac la adresa persoanei umane din aceste individualitati. Homosexualul trebuie sa fie expulzat din propria sa natura, scos in afara legii in propriul sau for intim, chinuit si condamnat in propria-i carne sub denumirea maguli-toare si falsa de metanoia (convertire interioara). Fireste, costurile individuale ale acestei fictiuni religioase nu importa sau sunt cu totul secundare. Ca imposibilitatea transformarii homosexualilor in altceva decat sunt ei nu valideaza asalturile duhovnicesti de exorcizare a „raului homosexual”, n-are a face. Or, tocmai aceasta ignorare a realitatii si lipsa manifesta de interes in a aduce cliseele moralizatoare la proba realitatii frizeaza cinismul. Autoidentificarea acestor practici ale clerului cu poruncile lui Hristos - s-a ocupat Hristos cu asa ceva?! - face ca nimeni sa nu fie responsabil pentru esecul lor si a consecintelor sale in viata acestei minoritati. Ea este o insulta la adresa victimelor homofobiei, care nu sunt doar excluse din istorie si din societate, dar sunt sortite si „reeducarii”. Riposta pe care Cocteau i-o da lui Maritain cu privire la pacatul homosexualitatii care l-ar mania pe Dumnezeu ramane in actualitate nu ca o dezvinovatire, ci ca o acuza frontala:

"Cum poti afirma ca Dumnezeu ar fi invins prin lucruri atat de mici? Ca Hristos ma dezaproba si ca il ofensez? Spui: dupa tine, Dumnezeu a facut viata de nerezolvat. Nu Dumnezeu. Societatea, ipocrizia, directorii de seminare etc. O intreaga legislatie care nu mai are nimic comun cu legea iubirii si iertarea hristica”.

Victoria homosexualului impotriva propriei naturi, la care aspira Biserica, are proportiile unui compromis provizoriu care aduce mai mult cu infrangerea. „Orice persoana care face acest lucru uraste in mod necesar o parte esentiala din ea si aceasta ura de propria persoana se transforma deseori intr-o ura paranoica impotriva homosexualilor. Acesti homosexuali din cadrul structurii de putere a Bisericii, care se urasc pe sine, sunt cei care devin frecvent cei ce ne persecuta cel mare tare” (John Mc Neil, teolog catolic). Din conditia de exil careia i-a fost rezervata, homosexualitatea izgonita se intoarce sub forma revelatiei propriei conditii umane. Semnificativ, cuvantul ebraic pentru exil - galut - deriva din aceeasi radacina a termenului revelatie - gillui. Test al umanitatii, homofobia sfarseste prin a masura discrepanta dintre spiritual si justitie sociala in noi insine: vom fi cu totii masurati de ceilalti cu masura cu care ii judecam si condamnam fara drept de apel.