In figura lui Xi Jinping, cu personalitatea sa politica dominanta si stilul comunicativ asertiv, multi din Occident au gasit autocratul de care s-au temut intotdeauna ca se va confrunta cu ei intr-o zi. Pentru Xi si oamenii din jurul lui, combaterea a ceea ce administratia sa numeste „universalismul occidental” si incercarile occidentale de a se infiltra in politica Chinei prin angajament economic si cultural a fost o sarcina majora.
Acum amenintarea Xi a venit chiar in curtea noastra din spate. Un raport recent al comisiei parlamentare britanice de informatii si securitate (ISC) defineste natura intentiilor chineze ca „ambitie la nivel global – de a deveni o superputere tehnologica si economica, pe care alte tari se bazeaza”. Aceasta, se spune, „reprezinta o amenintare la securitatea nationala pentru Regatul Unit”. Cuvintele sale se aliniaza cu cele ale CIA si FBI din SUA, care au considerat in ultimii ani China drept cel mai mare adversar al lor.
„Amenintare” este totusi un termen vag si acopera un spectru de probleme. Putem fi amenintati de vremea rea sau de un vizitator nedorit care vine sa ne tulbure linistea. Exista amenintari mici, amenintari mari si amenintari care exista mai mult in perceptie decat in realitate. In multe cazuri, de asemenea, poti fi amenintat de lucruri si oameni care nu au capacitatea reala de a face lucrurile de care ne temem ca vor face. Intr-adevar, de cele mai multe ori, cea mai mare amenintare sunt propriile noastre temeri.
Exista multe despre China care reprezinta o problema, cu siguranta. Sub Xi, Partidul Comunist Chinez a fost nemilos in a face fata disidentei interne, a inchizand spatiul pentru ceea ce a fost candva dezbateri interne legitime si a plasat mass-media si organizatiile neguvernamentale sub restrictii uriase. O mare parte din aceasta s-a raspandit in lumea exterioara, agentii de stat urmarindu-si dusmanii din intreaga lume, determinand pretentii ca China are politie in strainatate.
In ciuda acestui fapt, raportul ISC atribuie Chinei un nivel de intentie strategica coerenta si o amenintare atat de sistemica si grava incat este magulitor – cel putin pentru oamenii din jurul lui Xi. In ultimele saptamani am vazut o multime de dovezi despre cat de haotica si divizata poate fi chiar si partile superioare ale partidului: la inceputul acestei luni, ministrul de externe, Qin Gang, a disparut si la scurt timp dupa aceea a fost inlaturat de la putere; iar in ultimele zile a existat o epurare aparenta a figurilor militare cheie din sectoare sensibile. Dar amenintarea ar putea fi totusi exagerata. Un fenomen izbitor in ultimii ani a fost faptul ca discutiile despre amenintarea Chinei au crescut aproape in paralel cu scaderea increderii in fortele occidentale. Intrebarea este daca prima a provocat-o pe cea din urma sau invers.
Imi amintesc ca un bancher din City of London mi-a spus in timpul crizei economice globale din 2008 ca nu aveam de ce sa ne temem ca banii chinezi sunt investiti in Marea Britanie, deoarece ar trebui sa fie folositi in conformitate cu regulile si sistemele noastre. Acest sentiment s-a schimbat evident de atunci. Investitiile chineze sunt acum vazute ca un potential motor cheie al intentiilor si influentei statului chinez. Cumva, increderea noastra in capacitatea noastra de a ne angaja cu ceilalti, in propriile noastre conditii si in propriul nostru spatiu, a disparut.
Atribuirea acestei schimbari Chinei ar insemna sa-i acordam Beijingului mult mai multa eficienta decat merita. Occidentul a fost autorul propriei sale nenorociri. S-a ocupat de o serie de probleme de schimbare de paradigma in ultimii 15 ani, dintre care multe au alimentat aceasta eroziune. Sfarsitul interminabilului „razboi impotriva terorii” din Afganistan a fost un exemplu concret – o retragere deprimanta dupa ce au cheltuit trilioane de dolari, lasand localnicii la mila fortelor de care fusesera eliberati initial.
China a urmarit aceasta demonstratie de talie mondiala a incompetentei si ineficientei cu un amestec de uimire si schadenfreude. Atat pentru toate acele planuri marete de a raspandi libertatea si democratia. SUA si Europa nu pot da vina pe nimeni altcineva pentru acest esec.
Dar atunci cand se uita la Rusia, liderii Chinei vad cel mai puternic argument pentru a fi sceptici in ceea ce priveste aspiratiile occidentale si pentru a demonstra cat de departe pot ajunge la obiectivele lor. Prabusirea URSS din 1991 a provocat o teama profunda in Beijing, care se zguduia de protestele din 1989, inclusiv in Piata Tiananmen. Occidentul a avut o oportunitate de aur de a arata cum ar putea fi mai buna conducerea post-comunista. Dar stim cum a iesit pentru Rusia – un deceniu de indicatori economici si umani care se prabusesc, urmat de domnia lui Vladimir Putin si de situatia sa trista de astazi.
Occidentul nu are incredere in China, cu siguranta. Dar China are toate motivele sa nu aiba incredere in Occident, dupa ce a vazut rezultatele amestecului sau bine intentionat si lipsa capacitatii sale de a continua si de a aduce schimbari in bine.
Un pic de auto-reflectie in Marea Britanie si in alte parti din vest ar putea aduce o oarecare intelegere a propriului nostru comportament inconsecvent si a modurilor in care adesea amestecam vorbirea inalta despre valori cu urmarirea mult mai pamanteasca a propriilor noastre interese comerciale si materiale. Acest lucru a dus la o China care este mult mai sigura pe picioarele sale, isi croieste propria cale si isi creeaza propriul spatiu in lume ca niciodata inainte. Poate fi incomod, dar nu este irational. China este un partener global dur, dar nu este unul nebun.
Mentalitatea Marii Britanii a fost in mod clar contestata de intrebarea cum sa tratam cu China intr-o epoca in care, pentru prima data in istoria moderna, avantajele economice, geopolitice si militare sunt din ce in ce mai mult la Beijing decat la Londra. Exista o tendinta de a moraliza, de a arata cu degetul si de a ne distra cu povesti despre conducerea comunista rea de la Beijing, cand in realitate exista o problema mult mai complexa – si nu exista solutii usoare.
Raportul parlamentarilor face o multime de recomandari. Dar una dintre cele mai eficiente si mai importante pe care o trece in tacere: aceasta ar fi o recunoastere clara si sincera ca cea mai mare amenintare pentru noi din partea Chinei este propria noastra stare de spirit incurcata si panicata, care atribuie un nivel fals de coerenta si notiuni strategice. Beijing pentru a compensa propria noastra multumire, incompetenta si lipsa de autocunoastere.
Pana cand ne confruntam cu sinceritate cu asta, Xi si colegii sai vor continua sa aiba mana de sus, chiar daca se confrunta cu probleme interne care sunt mult mai grave decat orice amenintari sau condamnari emanate din Marea Britanie.
