Gheorghe, imblanzitorul lemnului

Pentru ce e Romania vestita, in afara de parțile ei negative, te-ai intrebat vreodata? Dar, in afara de bisericile pictate și sportivi de excepție, ce mai are Romania? Și, dincolo de munți inalți și peisaje care-ți taie rasuflarea, ce cauta strainii cand ne viziteaza țara, de raman așa indragostiți de ea?

Daca nu ai gasit inca un raspuns, am sa-ți povestesc eu de ce Romania e altfel. De ce Romania te surprinde mereu, ori de cate ori te hotarașți sa iți iei inima in dinți și sa-i bați cararile! Era o duminica de octombrie, dinaintea Sfintei Paraschiva. Și nu, nu ma intreptam spre moaștele ei de la Iași, așa cum ar face in aceasta perioada, orice bun creștin. Eram pe drumuri de munte, intr-o țara de piatra, cu cețuri dense, cai zdraveni, case cu tample inalte și acoperișuri de paie. Și fiecare carare pe care pașeam se scalda de zor in razele unui soare nefiresc de puternic, pentru o luna de toamna. Iar despre frunze nu e cazul sa va mai spun. Nicaieri parca in alta parte a lumii, toamna nu și-a etalat splendorile rochiilor ei, mai abitir ca aici! Ai ghicit, ma aflam in Țara Moților, foarte aproape de ghețarul Scarișoara, in comuna Garda de Sus, din județul Alba. Nu mai este un secret pentru nimeni ca moții, oameni muncitori și primitori, și-au croit drum in viața prin stanca cea tare a muntelui langa care au fost constranși sa traiasca. Așa vezi și astazi case rasfirate, gospodarii in toata regula, in locuri in care te-ai aștepta sa umble in voie, doar animalele padurii.

Moșul Gheorghe traiește de-o viața in Garda de Sus. Nici prin gand nu-i da ca, macar acum la cei 84 de ani ai sai, ar putea da ograda lui cea draga, pe un apartament cochet, undeva in oraș. La Campeni sau Abrud macar. Nu, moșul Gheorghe iși duce batranețile aici, in munte, crestand in seva lemnului, pentru ca lucrul mainilor lui sa fie spre folos și mangaiere altora.

Nu mai are sprinteneala tinereții ca sa alerge cat e ziua de lunga prin ograda sau pe la targuri. Acum, pașii ii sunt mai așezați, mersul mai molcom și parca și gandurile ii stau, cateodata, la margini de hotare, ingreunate. Cu toate astea, Moșul Gheorghe știe bine ce-i este drag pe lume, in afara de cei de-un sange cu el. L-am intalnit prima oara in ograda prin care zburataceau de colo-colo, vesele, cateva oratanii. “Imi sunt dragi ca lumina ochilor”, mi-a spus, iar eu zambeam fara rost, intrebandu-ma cum poate iubi cineva așa tare niște gaini?

M-a invitat in curte și, odata ce am trecut de gardul de lemn, am ințeles de ce-i e drag Moșului Gheorghe sa stea aici! Nu are asfalt printre corpurile de case, grajd și atelierul de tamplarie. Ba, pe alocuri, terenul nu e deloc drept, ci urca in pante, ca apele cele repezi, pentru ca, exact cand te aștepți sa se așeze, atunci sa coboare brusc, spre cine știe ce alte carari. Salbaticie domesticita e curtea asta a batranului Gheorghe!

Venisem pentru atelierul lui. Auzisem de la localnici ca ar fi unul dintre puținii meșteri in mana caruia lemnul se lasa modelat mai abitir ca o bucata de plastilina. Voiam sa vad cu ochii mei cum acest moșneag, in loc sa iși plimbe nepoții pe dealuri și sa comenteze politica la televizor, se lupta cu scanduri groase, rigide și naravașe, transformandu-le in paturi, ferestre sau dulapuri trebuincioase. Dupa ce am schimbat cateva vorbe pe prispa casei, i-am zarit lumina din ochi. Licarea acolo, ascunsa sub haina groasa a anilor. Dar nu se lasa pacalita de ei ci, parca sa le faca in ciuda, stralucea exact ca-n anii tinereții.

Odata ce am trecut pragul atelierului, plin de rumeguș și mașinarii ursuze, Moșul Gheorghe incepu sa-mi explice. „Uite, cu asta tai scandurile groase, dupa ce le iau masuri. Le pun aici, dau semn, pornesc gaterul și intr-o clipita sunt gata taiate. Dar, mai apoi, vine treaba serioasa. Vezi cum sunt prinderile? Ei, draga tatii, astea sunt facute in ceasta parte, de mașina asta veche. Și uite așa, cat e ziulica de lunga, imi fac de lucru pentru cine-mi comanda. Ba ferești, ba uși, ba paturi. E mult de lucru la fiecare, ca omul știe ce-i trebe, nu și cum trebuie sa fie, el vrea sa fie gata așa cum il are-n cap, dar io de unde sa știu, daca nu gandesc ca el? Și atunci, ma pun pe treaba și ma gandesc. Ma Gheorghe, ție cum ți-ar placea sa arate patul aista daca l-ai face pentru tine? Dar ferestrele de la bucatarie? Dar dulapul acela pe care Tuța Liza ți-a zis ca vrea sa-l puna in camara? Și, incet, cu fiecare mișcare de rindea, șlefuiesc gandul acesta. Il intorc pe tate parțile pana cand is io mulțimit de el. Abia atunci ma apuc și leg piesele intre ele”.

Imi arata. Pașii ii sunt la fel de molcomi și mainile, inca in putere, se mai incovoaie sub greutatea lemnului. Dar Moșul Gheorghe nici nu clipește. Zambetul nu i-a disparut de pe chip de cand a deschis poarta aceea veche și m-a primit in viața lui. Ma intreb de unde are atata energie, cu ce resurse iși duce, in fiecare dimineața, ființa in atelierul asta? Și atunci il vad: o mana sprijina scandura cea grea, iar cealalta manevreaza de zor mașinariile vechi de cand lumea. Asta știe Moșul Gheorghe sa faca de o viața intreaga. Deși, mare parte din ea a lucrat manual tot ce face acum, ajutat de mașinariile acelea.

Ii simt nostalgia dupa acele vremuri și il indemn sa-mi spuna cum era. Zambește cald și, dintr-o data, ca printr-o vraja ma transpune intr-o iarna grea, cu omat ce trece dincolo de ferestrele caselor. Vantul șuiera pe la geamuri și pe la incheieturi, de parca amenința sa ia cu totul, orice suflare se afla aici. Totuși, undeva intr-un colț de casa zaresc o vatra. Pe jos, pamant batatorit. Un pat, cateva scaune cu trei picioare, o covata și o masa. Toata avuția unei familii. Iar afara, luptandu-se din greu cu zapada, zaresc chipul unui barbat ce urca pe șaua calului, ciubere. Pleaca hat departe, peste muntele Bihariei, pana la vecinii lui din Arad sau Baia Mare sa le vanda. Un pumn de bani va primi pe ele, cațiva leuți care nu-i vor ajunge nici sa treaca iarna. Lucrase la ciuberele acelea inca din pragul sezonului rece cand munca la padure și in mine fusese intrerupta. Dar nu se sperie, caci e moț din tata in fiu, obișnuit cu traiul greu aici, intre munții care i-au fost de atatea ori și prieteni și adapost. Ii va lua cateva saptamani bune sa strabata toate drumurile acelea in care nameții aproape ca treceau de grumazul calului. Va innopta cateodata in mijlocul padurilor, pazit de ochii cainelui și dormind iepurește, de frica fiarelor salbatice. Va manca doar bucata de pita și slana pe care le are in desaga și pe care le va imparți cu bunul lui prieten. Iși va lasa nevasta in prag, cu inima mica, rugandu-se sa se intoarca teafar și copilul de numai cateva luni, dormind fara griji, in leagan. Iar ea va incalța opinci și cioareci groși, iși va pune naframa pe cap și va lua in spate țundra și va pleca lunea la targul de la Roșia unde va vinde untul, smantana și laptele, din ciuberele facute o iarna intreaga de barbatul ei. Așa arata o parte din viața moților de acum cateva zeci de ani, aici, in țara lor de piatra. “Trai greu”, imi spune Moșul Ghorghe, aducandu-ma, cumva, inapoi in atelierul lui de peste vreme. “Dar mie nu mi-o fost data șederea, mie numa munca, la fel ca tuturor moților de cand ii lumea”, imi mai spune.

Nici atunci nu i-am vazut chipul intunecat. Era o seninatate nefireasca in privirea lui. Anii brazdasera pe fața lui, la fel cum el cresteaza in trupul de lemn al copacilor. Dar asta nu l-a oprit sa zambeasca. Iar atunci cand o face, toata țara cea de piatra o lumineaza. Pentru ca Moșul Gheorghe nu e doar un batranel simpatic, ascuns printre cojoacele de piatra ale Apusenilor. E arhetipul omului care sfințește locul, cu mainile sale. E unul dintre cei vechi, dintre cei puțini ramași astazi sa impartașeasca tainele lemnului, generațiilor noi. E veșnicia aceea despre care vorbea Vlahuța, nascuta din simplitatea traiului de la sat. Moșul Gheorghe este stanca din care s-au cladit acum milioane de ani, batranii Apuseni. Stanca modelata de caldura sufleteasca ce i se citește lui acum pe chip!

Are 84 de ani. Și a invațat sa iubeasca mai mult decat vom reuși noi vreodata, pierduți in vacarmul cotidian. Il cheama Gheorghe, dar ar fi putut la fel de bine sa i se spuna Faclia din Apuseni. Pentru ca așa de tare radiaza și atat de cald ii este cugetul! L-am lasat petrecandu-ma din poarta aceea de lemn, pana cand, in goana de roți, casa, curtea, orataniile și zambetul lui s-au ascuns dupa coline. In seara aceea, am visat un batran cu ochii calzi, depanand caierul vremii, de pe un deal imbracat in frunze ruginii, pazit de incremenirea eterna a stancilor. Era Moșul Gheorghe, cel in lumina caruia poți intoarce vremea, pana la inceputurile ei!

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decat cu acordul scris al acestuia!

Pentru ca imi place sa scriu și sa calatoresc, am creat blogul „Iata Lumea”! Pentru ca imi place istoria am scris despre ea in volumul „De Sabie și Neam”. Și pentru ca și alții sa vada lumea prin ochii mei, am facut mereu fotografii cu care mi-am ilustrat materialele. O parte le veți putea citi și admira pe DLI.RO, altele pe romaniasphotos.blogspot.com! Va invit așadar sa Descoperim Lumea Impreuna !