Despre turneu, concerte memorabile, critici si premii, cu basul uneia dintre cele mai tari si mai relaxate trupe din noul val de muzici “to make history”… ladies and gents: Chris Wolstenholme!
Corturile albe, rotunde, din spatele scenei, par decupate stangaci din videoclipurile celor de la Muse. Mass-media, prin cei cativa reprezentanti norocosi, asteapta frumos, la rand, sa-i descoasa pe cei 3 baieti. Ii surprindem cum repeta pe scena in fata unui stadion gol. Maaan, sounds like… “Knights of Cydonia”. Matthew si Dominic se ocupa de televiziuni, iar Chris de presa scrisa. Cinci minute nu-i mare lucru, desi ati fi uimiti de cate lucruri puteti afla. Se vede treaba ca stiu si ei cat de curiosi suntem noi, asa ca raspund pe fast (polite & clear) forward. Zambitori si amabili, darama toate legendele cu englezi high and dry. Dupa procesul dureros de taiat in carnea vie a celor ‘nspe zeci de intrebari, ii dam drumul.
Aflu ca sunt dupa o saptamana de vacanta, fresh si pregatiti sa dea piept cu aproape toate tarile din Europa de Est. Dupa ce au batut un an si jumatate Asia prin Singapore, Malaysia, Taiwan, pentru prima data, dupa o runda de State si Europa, Chris isi da seama ca au fost mult timp cam “peste tot” cu albumul asta. Imi vorbeste de finalul turneului care se intrevede pe la sfarsitul anului, dar nu pare in mod special incantat de idee. E clar ca le-a priit.
Asta-seara nu stie la ce sa se astepte. E primul lor concert in Europa de Est. Oficial! Au mai fost in Polonia la un festival si in Letonia, dar nu e acelasi lucru, iar Grecia nu se pune pentru ca au mai cantat acolo. Big gig vs. small gig? Nu ma pot abtine sa nu-l intreb de Wembley, unde asta vara au cantat doua seri la rand cu casa inchisa. Da, ramane “cel mai mare concert pe care l-am avut si faptul ca a fost acasa l-a facut si mai special…”. Totusi, aflu ca, de fapt, pentru ei “nu conteaza cat de mare e locatia… poti sa ai la fel de mult fun cantand in fata unui public de 60.000 sau intr-un club mic. Uneori e chiar mai fun intr-o incapere mica, pentru ca poti sa vezi fetele oamenilor.” Isi aminteste ca prima data cand au cantat in Germania si in Franta aveau cam 100 de oameni in public si tot a fost extraordinar.
Faptul ca vin intr-o tara ca Romania si canta pentru prima data… din prima (!), in fata a 10000 de oameni e impresionant si pentru ei. Si e o premiera, adica genul de show in care sunt gata sa dea cat mai mult. Videoclipurile? Da, se implica artistic in realizarea lor, partea vizuala e foarte importanta pentru ei, mai ales de cand au sho-wul live. Prefera sa-si aleaga cu grija un regizor care sa le duca la bun sfarsit videoclipul si sa-i completeze “cu imagini”.
Premiile? Anul asta sunt, din nou, nominalizati la MTV EMA. “It’s alright. It’s not bad, dar de cele mai multe ori evenimentele astea sunt pline de indivizi din diverse corporatii care sunt mai interesati sa se felicite reciproc decat de muzica”. Aflu ca sunt clar mai impresionati cand premiile vin din partea publicului, ca la EMA, unde fanii isi fac timp sa intre si sa voteze. Partea buna pentru ei ramane, insa, petrecerea de dupa la care se intalnesc cu alti artisti, amici cu care se cunosc de la festivaluri, se imbata, se felicita recipoc si petrec pana in zori. Da, iau multe premii, nu sunt imuni la ele, dar nici nu se ghideaza dupa ele. Cum era de asteptat. “S-apoi nu judeci succesul in functie de premii, nu?”. Criticii? Sunt “hot and cold… acu’ te plac, acu’ esti shit”. Il intreb de NME, revista de capatai in lumea muzicala britanica, care desfiinteaza majoritatea trupelor, insa au cateva preferinte. Muse sunt printre ele. Imi marturiseste ca atunci cand au inceput, NME i-a detestat, apoi, dupa ceva vreme, i-a iubit. “Nu trebuie sa ii iei in serios, unii o fac, da’ noi nu. In final e doar parerea unui om si omul ala se intampla sa lucreze la NME”. Si, dupa propria-i marturisire, “nu e nicio trupa in lumea asta pe care toti o iubesc”. Da, probabil, da’ stiu eu o trupa pe care toata Romania “alternativa” o iubeste. Cheers! Cheers indeed!
