La cort, pentru prima data

Cand eram mica, tin minte ca in vacante mergeam la munte cu ai mei si imi placea tare mult sa fac drumetii pe coclauri, sa culeg afine si sa ma bag pana la genunchi prin rauri cu apa rece si limpede. Dupa ce mai crescut, s-au adaugat taberele scolare, de care-mi amintesc cu mare drag: Cerbu, Galaciuc, Tismana – ca sa enumar doar cateva din memorie. Cum pe-atunci gadget-urile erau o raritate (inclusiv banalele telefoane mobile), nu am decat 2-3 poze ratacite printr-un album vechi, insa destule amintiri purtate-n suflet.

Dupa un numar consistent de ani, vacantele mele au devenit vizitari de orase, mai mari sau mai mici, din Romania sau din afara tarii, carora li s-a mai adaugat, sporadic, cate-o vizita la munte. Cu marea n-am cine stie ce relatie, desi am copilarit destul de aproape de ea. Imi place s-o vad toamna sau in orice caz dupa ce gloatele de turisti s-au intors din concediu si plajele sunt linistite si semi-pustii.

Avand in vedere ca spiritul aventurilor extreme nu m-a caracterizat niciodata, de-a lungul copilariei si adolescentei am ratat experienta de a dormi intr-un cort, fie la mare sau la munte. Caci da, pentru mine a sta la cort e ceva extrem, avand in vedere ca si atunci cand merg in vacanta, imi place sa am un minim grad de confort. Nu (neaparat) hotel de 5 stele, dar macar o camera curata cu un pat si o baie.

Insa vine o vreme cand vrei sa iesi din zona de confort. Asta am facut eu in primavara cand n-am mai stat pe ganduri si am profitat de ocazia de a merge intr-o mica “expeditie” la munte, de doua zile, cu rucsacul si cu… cortul. Fiind o excursie organizata, partea buna a fost ca am avut asigurat cortul, sacul de dormit si izoprenul, asa ca nu a trebuit sa fac o investitie in plus. Desigur, de carat le-am carat in spate, deci experienta a fost completa.

Intr-o dimineata placuta si calda, am pornit cu masinile spre Piatra Craiului, alaturi de un grup vesel, calauzit de Daniel Pisica, un om cu o vasta experienta cand vine vorba de supravieturie si aventuri cu adevarat extreme. Pe drum, am admirat de la departare crestele muntilor, inca impodobite cu zapada. Am lasat masinile la poalele muntelui, ne-am impartit bagajele si mancarea, iar dupa ce am pus la punct ultimele detalii organizatorice, ne-am aventurat pe drumul forestier cu pofta de plimbat si explorat.

Traseul ales a fost unul relaxant, foarte frumos, cu peisaje variate. Am trecut prin Prapastiile Zarnestilor unde, de-o parte si de alta a potecii, se inaltau pereti impunatori de stanca, intr-o liniste tulburata, din cand in cand, doar de exclamatiile noastre de uimire. La adapostul brazilor mandri, ne-am purtat pasii insotiti de voie buna si multe glume. Din cand in cand, la popasuri, ghidul nostru ne-a impartasit din secretele muntelui si am aflat, astfel, informatii practice despre cum sa ne ferim de animale, cum putem face focul si cum se lanseaza semnalele de SOS. Totusi, sper sa nu am ocazia sa le pun in practica.

In anumite zone mai umbroase, inca se intindeau mici covorase de zapada, semn ca iarna nu-si luase talpasita cu totul. Prin poienite am zarit o mare de branduse, iar movul lor se asorta atat de bine cu iarba verde si proaspata, incat nu m-am putut abtine sa nu scot aparatul de fotografiat, chiar daca temperatura incepuse sa scada, iar soarelui ii aparusera dintr-o data colti ascutiti. Noroc ca am avut manusi si caciula, asa ca n-am inghetat…prea rau. Ca veni vorba de poze, in excursia asta nu prea mi-a stat gandul la imortalizat peisaje. Desi am vazut atatea cadre splendide, am avut impresia ca farmecul lor s-ar pierde daca ar fi surprins intr-o imagine. Cred ca, pur si simplu, muntele e facut mai mult sa fie admirat live, plus trait si savurat la fata locului, decat fotografiat si pus intr-un album pe Facebook.

Am mers ce-am mers si, pana la urma, am ajuns la destinatia finala: cabana Curmatura, cocotata in varf de munte, avand in fata un platou vast, numai bun pentru ridicat corturile. A fost prima data cand am carat in spate un rucsac atat de voluminos, asa ca eram destul de obosita si infometata si am fost bucuroasa sa pot lua o gustare la cabana. Aici, am fost intampinati de doi caini uriasi, cu aspect fioros, dar care s-au dovedit a fi blanzi si prietenosi. Am stat la soare cu totii, ne-am odihnit si ne-am refacut fortele, dupa care am coborat pe platou ca sa ne ridicam tabara.

Neavand cort, nu stiam cum se aranjeaza unul si aveam senzatia ca e destul de complicat. Insa toata echipa a primit indrumari de la ghid care ne-a explicat pas cu pas cum se procedeaza si ne-a si facut o demonstratie. Intr-un final, dupa cateva incercari, am reusit sa priponim corturile si mi-am dat seama ca nu e cine stie ce chestie, cu conditia sa cunosti cateva chestii de baza si sa-ti folosesti si capul.

Dupa ce am montat corturile, am facut un foc si ne-am organizat sa preparam cina. Deja se intunecase si incepuse sa se lase frig, asa ca, din perspectiva mea, gatitul a fost cam neplacut. E greu sa cureti cartofi si ceapa cu manusi, in timp ce tremuri din toate incheieturile si nu stii cum sa te feresti mai bine de vant. Masa a fost gata destul de tarziu, asa ca, pana una-alta, am mai dat o fuga la cabana unde, pe post de antecina, am mancat o prajitura delicioasa cu urda. La ce foame imi era, nici nu avea cum sa fie altfel. In cabana, era cald si bine si mi-ar fi placut sa pot dormi intr-un pat, avand un acoperis trainic deasupra capului, dupa ce inainte am facut o baie fierbinte. Insa mi-am amintit de “aventura”, asa ca am abandonat aceste ganduri “confortabile” si am luat-o din loc spre tabara.

Intoarsa la grupul vesel, m-am asezat pe un bustean de langa foc, in incercarea de a ma mai incalzi un pic si apoi, la lumina calda, am mancat cu mare pofta cartofi copti cu salata si tocanita. Dupa masa de seara (sau, mai bine zis, de noapte), am stat putin la povesti in jurul focului, insa imi era in continuare frig, iar oboseala incepuse sa-si spuna cuvantul, asa ca m-am retras in cort, in incercarea de a adormi.

Daca ar trebui sa descriu printr-un singur cuvant prima mea noapte la cort, acela ar fi cu siguranta “friguroasa”. De fapt, chiar foarte friguroasa, pentru ca oricat m-am infofolit in sacul de dormit si oricate haine mi-am pus pe mine, m-am simtit ca si cum m-as fi aflat intr-un congelator. Am stat si destul de incomod și am avut, in permanența, senzatia ca alunec la vale (platoul era putin inclinat). Am adormit cu greu, m-am sculat de cateva ori noaptea – lucru care nu mi se prea intampla de obicei, asa ca mi-a fost destul de dificil sa ma trezesc a doua zi. Cand, intr-un final, am deschis ochii, am avut surpriza sa dau peste un strat subtire de zapada pe cort, de m-am infrigurat si mai tare.

Dimineata ar fi trebuit sa plecam mai devreme, insa fiind un grup mai mare, a fost mai greu cu mobilizarea tuturor, asa ca ne-am pornit la drum mai tarziu, dupa un mic dejun consistent, luat la cabana de unii, la iarba verde, de altii. Eu am mancat o omleta buna-buna si am fost foarte incantata de alegerea mea. Apoi, am facut o scurta plimbare la un varf din apropierea cabanei, de unde am vazut intreaga vale si am mai invatat cateva lucruri despre “supravietuire” in natura, adica filtrarea apei, orientare, capcane, semne de furtuna etc.

Dupa aceea, am coborat spre masini si de data asta am mers pe un traseu mai abrupt, mai solicitant, care mi-a placut la nebunie – a fost partea mea preferata din excursie.

Dupa escapada asta, am invatat sa apreciz mai mult confortul patului meu si, mai ales, baia si apa fierbinte. Nu stiu daca as mai repeta aceasta experienta “extrema” de stat la cort – poate vara cand e foate cald – , insa ma bucur ca am avut ocazia sa trec prin ea.