E bine alcatuit, bine compartimentat, e viu colorat, dar nu e baltat, are personal deferent, e prietenos cu viciosii cu “fumuri la cap” si, lucrul cel mai important, are mancare buna si portii rezonabile. E un loc in care revii cu placere, e, ca sa zic asa, ca o melodie misto pe care o fredonezi cand ti-e bine.
Vineri seara n-am avut probleme cu gasirea unei mese libere si cum stiam, cat de cat, meniul am cerut o sticla de J. P. Chenet (Cabernet Syrah, Franta) si mi-am aprins pipa; savuram vinul al carui gust nu foarte accentuat, dar cinstit, cu post-gust bland de padure ma ducea cu gandul la placerile tihnite pe care le cam sarim, uneori. Cum ar fi un bun restaurant, unde as putea manca, pentru inceput, unul dintre felurile mele preferate, supa de ceapa, nu foarte complicata, dar suficient de elaborata ca sa nu fie chiar a piece of cake.
Asa ca am cerut un „Zece de cupa” (foto 1; doar sunt intr-o casa unde misterul domneste…) si am ascultat muzica buna, din vremuri nu foarte indepartate. Dupa 10 minute, aroma atat de cunoscuta m-a trezit din melancolii si m-a aruncat intr-un delicios prezent, alcatuit din felii de ceapa taiate si calite in unt de buna calitate, apoi stinse cu putina zeama in care eu as pune si o umbra de vin alb, iar la final felia de paine acoperita de cascaval, toata constructia asta implinita in cuptor, cat sa-i dea crusta definitorie. Buna si aproape fierbinte, suficient sa faca din gerul de afara o glumita pasagera.
Si pentru ca nu ma grabeam si pentru ca era seara si as mai fi mancat ceva, dar nu prea solicitant, mi-a facut cu ochiul „Sapte de caro” (foto 2), sau, pre limbajul nostru profan, salau in vin alb. Again, un fel de mancare relativ simplu, dar pe care nu trebuie sa-l scapi din ochi. 15 minute au trecut pana la intalnirea mea cu cele doua bucati oneste de fileu, punctate cu boabe de piper si inconjurate de sosul bine inchegat, fara a avea o consistenta exagerata; in gust simteam vinul, untul si uleiul de masline, dar mi-ar fi placut si cateva boabe de capere.
Si cum cea mai buna garnitura este cartoful natur, nici eu nu am schimbat obisnuintele, mai ales ca portia a fost consistenta, cu mult marar proaspat tocat. Lamaia stoarsa e obligatorie, pentru ca accentueaza toate celelalte arome, iar daca mai puneti si un praf de piper si nitica sare, totul e la marele fix. Stiu, imi veti spune ca ar fi trebuit sa beau vin alb, sec, dar va raspund ca nu prea mai pun gura pe vin alb; ba, mai mult, nu mai beau vin romanesc decat daca n-am incotro. Si cum aici am avut de unde alege, rosu a fost si a ramas.
Si chiar daca era nitelus racoare, tot nu-mi venea sa plec printre nameti. Mai bine mai stau, mai beau, negrabit, un pahar de vin si ma mai uit pe meniu, poate mai trag o carte castigatoare, cum ar veni. Da, stiu ce-mi lipseste pentru o cina completa, astfel incat sa nu manii zeii bunastarii culinare: desertul. Dar n-as fi mancat chiar orice, adica papanasi, clatite si celelalte. Ce-ar fi daca as incerca sa fac o mica aclimatizare, tot trebuie sa ies, finalmente, la aerul cvasi-polar care, nu-i asa, a ingenuncheat tarisoara.
Deci, vorba romanului, sa fie „Pamantul” (foto 3), aka melon glace. Dupa doua pufaituri, am primit ceea ce vedeti in foto 3; sub colacii de frisca (buna, cu gust sanatos) si de ciocolata odihnea o felie de pepene galben, al carei miros fresh este, pentru mine, irezistibil. Si, cum nu era exagerat de rece, desertul meu s-a topit fara mare efort. Cam aici se termina povestea mea; cum ar veni, sortii mi-au fost benefici.
