Dupa ce a aflat ca Germania a recrutat un grup de oameni de stiinta pentru a dezvolta arme nucleare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul SUA decide sa lanseze un program de cercetare confidential numit Proiectul Manhattan, pentru a-si devansa inamicii si a evita o catastrofa teribila. pune in pericol viitorul planetei. Anul este 1942. J. Robert Oppenheimer (Cillian Murphy), un renumit profesor de fizica cuantica la Universitatea din California din Berkeley, este ales ca director al lucrarilor de explorare intr-un laborator ultrasecret, situat in campiile aride din Los Alamos, in statul sudic New Mexico. Acolo, asa-numitul „parinte al bombei atomice” ar reuni cele mai stralucite minti ale tarii pentru a conduce proiectarea si crearea unui dispozitiv militar care ar ajunge sa schimbe complet cursul istoriei lumii.
In dorinta de a lasa o mostenire importanta care sa-i permita sa fie amintit – si sarbatorit – pentru totdeauna, aroganta sa a ajuns sa-l conduca in directia opusa, devenind responsabilul pentru declansarea unei crize internationale ale carei repercusiuni sunt inca in vigoare de aproape opt. decenii.mai tarziu.
Dandu-si seama de puterea devastatoare a inventiei sale, dupa ce a asistat la imaginile oribile ale bombardamentelor din orasele japoneze Hiroshima si Nagasaki, care au cauzat moartea a peste 200.000 de oameni, Oppenheimer a decis sa ridice vocea pentru a cere o guvernare mai mare pentru dezvoltarea si utilizarea arme nucleare, opunandu-se de mai multe ori pozitiilor aceluiasi guvern pe care l-a servit candva cu mare mandrie.
Profitand de popularitatea sa in crestere, a inceput sa lanseze critici dure la adresa autoritatilor, framantand membrii cabinetului prezidential, inclusiv Lewis Strauss (Robert Downey Jr.), pe atunci coordonator al Comitetului pentru Energie Atomica din Statele Unite. Drept urmare, o campanie de defaimare bine orchestrata ar submina credibilitatea cuvintelor genialului om de stiinta,
Bazat pe biografia American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer, scrisa de Kai Bird si Martin Sherwin, Oppenheimer este o extravaganta cinematografica exuberanta pe care doar Christopher Nolan o poate pune cap la cap. Fotografia maiestuoasa a lui Hoyte Van Hoytema, principalul sau colaborator, impreuna cu compozitiile muzicale socante ale lui Ludwig Goransson si designul sonor extraordinar, reusesc sa creeze o atmosfera de imersiune totala, transmitand eficient tensiunea si adrenalina primelor teste atomice, cunoscute sub numele de Treime. Fani ai regizorului de filme precum The Dark Knight , Dunkirk si Tenet.
Ei isi vor gasi in aceasta noua lucrare nolanismele lor caracteristice: de la naratiunea fragmentata, la schimbarile texturii vizuale, efectele practice si temele recurente care cauta sa exploreze si sa descopere cele mai profunde mistere ale universului si ale umanitatii. Cu toate acestea, asta inseamna ca unele dintre vicii lui sunt si ele prezente. Cel mai evident este tratarea celor doua personaje feminine cu cea mai mare pondere in poveste, interpretate de Emily Blunt si Florence Pugh in rolul sotiei si, respectiv, iubita protagonistului, care exista in umbra geniului si figurii lui Oppenheimer, pierdut in alcool si barbiturice.
„Am devenit moarte, distrugatorul lumilor”, declara protagonistul dupa ce a observat cum inventia sa, transformata de guvernul tarii intr-o arma de genocid, ar declansa o reactie de neoprit ca urmare a fisiunii nucleare, de unde si una dintre randurile naratiunilor filmul poarta acest titlu. Desi dezvoltat in ordine non-cronologica, „Fission” ne spune povestea din memoriile lui Oppenheimer, acesta fiind interogat in timpul unei proceduri presupuse de rutina pentru a-si reinnoi autorizatia de securitate, la aproape un deceniu dupa incheierea razboiului.
In paralel, segmentul „Fuziune”, referitor si la un exemplu de reactie nucleara, este presarat in poveste cu anecdote prezentate din perspectiva lui Strauss cu o fotografie alb-negru, cand a fost interogat in 1958 de Senatul Statelor Unite in legatura cu relatia sa cu controversatul om de stiinta. Munca de editare meticuloasa permite ambelor versiuni sa fie filmate impreuna, evidentiind lupta ego-ului a doi barbati a caror ambitie si sete de putere ar ajunge sa-i conduca spre partea intunecata a istoriei.
In ceea ce priveste temele pe care Oppenheimerexploreaza de-a lungul timpului sau de trei ore, unele dintre ele fiind ciudat de oportune. Mai ales cand ne uitam la consecintele utilizarii gresite a stiintei, o conversatie care a facut recent titluri in principalele ziare din intreaga lume, cu privire la dezvoltarea si potentiala utilizare a inteligentei artificiale in viata noastra de zi cu zi. De asemenea, filmul arata cum stiinta si politica tind sa mearga mana in mana si, prin urmare, de ce este important sa se stabileasca, inca din primele etape de proiectare, principiile si standardele necesare pentru a controla si a preveni utilizarea acesteia in moduri care pot pune in pericol bunastarea societatii. O poveste terifianta de avertisment care speram ca va ajuta la prevenirea repetarii istoriei.
Din pacate, in ciuda talentelor sale vizuale si audio si a relevantei sale tematice, de data aceasta structura narativa si acuratetea istorica a dialogului fac ca ritmul filmului sa fie obositor, mai ales in prima jumatate a anului. Filmul devine mai putin solicitant si putin mai captivant odata ce bombele atomice sunt dezvaluite lumii, iar spiritul protagonistului este confruntat cu atrocitatile inventiei sale. „Am sange pe maini!”, ii marturiseste Oppenheimer presedintelui de atunci al Statelor Unite Harry Truman (Gary Oldman intr-un cameo surprinzator), care a dat ordinul de a folosi arme impotriva Japoniei. Ultimul act al filmului, o drama care se petrece mai ales in instanta, se incheie cu forta, desi fara intorsaturile si intrigile care insotesc de obicei scenariile lui Nolan.
Cillian Murphy se pierde complet in pielea personajului principal, oferind una dintre cele mai impresionante performante ale carierei sale. Restul distributiei face o treaba formidabila, cu Emily Blunt, Matt Damon si Robert Downey Jr. luand conducerea cu performante puternice si sustinand exceptional pe Murphy.
Desi Oppenheimer este poate unul dintre cele mai accesibile filme ale lui Christopher Nolan si inca un exemplu al geniului sau creativ, ca poveste biografica ii lipsesc suficiente elemente pentru a surprinde. Vederile si sunetele masive sunt acolo, dar emotiile nu ating acelasi nivel de grandoare. Cei care reusesc sa urmareasca povestea in ciuda densitatii primelor ei ore vor fi rasplatiti cu un final care pune sub semnul intrebarii nu doar protagonistul, ci si slabiciunea naturii umane.
Cu toate acestea, cel mai surprinzator lucru despre Oppenheimereste ca, optzeci de ani mai tarziu, multe dintre problemele globale cu care, din pacate, ne confruntam astazi, sunt rezultatul direct al acelor decizii luate cu usile inchise in care ego-ul a prevalat asupra ratiunii, ravnind mosteniri care zac astazi patate de sangele a mii de oameni.
