Victor Terrazas Chamorro (Madrid, 1995) a simtit o chinuri politice, dar si muzicale, cand s-a implicat in miscarea 15-M. Inainte nu avea o ideologie definita, desi se declara de stanga, desi vizitele sale in tabara de la Puerta del Sol din Madrid l-au adus in contact cu ska si rock-ul basc radical. „Apoi m-am interesat de subcultura mod si am inceput sa observ importanta versurilor cantecelor”, explica acest absolvent de Stiinte Politice, al carui proiect final de licenta a cuprins cele doua pasiuni ale sale.
Acea prima investigatie a fost germenul Politics on the do scale, unde reflecta ca muzica a fost o arma de rezistenta impotriva dictaturii, a sistemului si a opresiunii. Acel adolescent de cincisprezece ani, a carui experienta initiatica l-a determinat sa studieze interrelatia dintre ambele discipline, pregateste acum o teza de doctorat in care cantecele functioneaza ca un vaccin, un antidot sau un analgezic pentru combaterea regimurilor dictatoriale, idee care sta la baza lui.
El se concentreaza pe blues, rock si punk, desi colaboratorul Muzikaliei sau Route 66 abordeaza si cantecul protest din timpul regimului franquista, precum si sursele acestuia, din Franta pana in America Latina, pasune de dictaturi in a doua jumatate a secolul trecut. „Este imposibil sa mai faci rock politic?”, se intreaba el in cartea sa dupa ce arata spre o „supraproductie muzicala” cu doua viteze.
Unul, cu trupe de stadion. Un altul, cu grupuri emergente care abia reusesc sa supravietuiasca si al caror mesaj uneori nu are nici un ecou: „O problema pentru muzica politica, pentru ca poti spune ce vrei, dar nimeni nu te baga in seama sau doar cei care sunt deja convinsi sa te bage in seama. Conservatorismul afecteaza atat artistii, cat si publicul. Din acest motiv, fara a intentiona sa fie un exercitiu de nostalgie, se uita inapoi pentru a face un salt inainte.
Punk, un scuipat pe sistem
„Punk este o amenintare mai puternica pentru modul nostru de viata decat comunismul rus sau hiperinflatia”, a comentat un radiodifuzor BBC. Acea fraza era adevarata, pentru ca a fost raspunsul unei intregi generatii, un strigat de furie si dispret impotriva valorilor, impotriva idolilor si artistilor, dar si impotriva politicii si a politicienilor. Un scepticism total fata de cultura burgheza, fata de rockul clasic si fata de modul de viata al acelor ani.
Erau diferiti. Pentru ei exista un viitor, dar trebuiau sa-l cucereasca. Punk-ul s-a reflectat in prea multe feluri, de la o viziune anarhista si nihilista la una mult mai combativa si ideologica. Fara indoiala, The Clash se incadreaza in a doua grupa. „Acest ansamblu londonez este unul dintre parintii fondatori ai acestui gen, desi spre deosebire de altii avea o calitate instrumentala si lirica demna de admirat, ceea ce i-a facut unul dintre cei mai buni din istorie.
Punk a reprezentat un nou agent revolutionar in cultura anglo-saxona la sfarsitul anilor saptezeci. S-a aliniat cu anarhismul distructiv, dar mai mult pentru o estetica simpla decat pentru etica. Obiectivul a fost sa provoace, sa vezi svastica nazista stampilata pe camasa lui Sid Vicious, basistul trupei Sex Pistols. „Au vrut sa fie auziti pentru prima data in viata lor si au gasit in acea provocare calea cea mai rapida de a o realiza. Acele combo-uri au fost influentate de dadaism, letrism, situationism si alte miscari de avangarda.
Politicile pe care Margaret Thatcher le-a dezvoltat in anii optzeci – dereglementare, privatizare, taxe mici – s-au raspandit in intreaga lume ca un virus. Doamna de Fier a stabilit o profetie care se implinea pe sine care spunea ca nu exista alternativa. Intre timp, in aceeasi tara si de cand partea opusa, punk-ul de la sfarsitul anilor saptezeci ne-a transmis ca nu exista viitor”, analizeaza politologul madrilen, care considera ca The Clash ar fi pe o treapta superioara. „Liderul lor, Joe Strummer, a fost un student celebru al muzicii de protest, stiind cum sa confere melodiilor o influenta politica rar intalnita pana acum.
Potrivit acestuia, toate melodiile The Clash pot fi identificate cu o cauza politica sau de justitie sociala. Chiar si, in ciuda diverselor interpretari, ar trebui sa raman sau ar trebui sa plec. Desi originea scrisorii nu este cunoscuta cu certitudine si a ajuns sa fie legata de plecarea ipotetica a unui membru al grupului, ar putea avea si o intentie politica. In realitate, este deductibil faptul ca cineva ia in considerare: trebuie sa raman sau trebuie sa plec, trebuie sa ma predau sau trebuie sa lupt.
Rock si dorinta de libertate
„Fiii si fiicele voastre sunt scapati de controlul vostru, vechea voastra cale imbatraneste repede. Va rugam sa o parasiti cea noua daca nu puteti da o mana de ajutor, pentru ca vremurile se schimba.” Cuvantul lui Bob Dylan. Mai multa ratiune decat un sfant, conform autorului Politics on a scale of do. „Cand un lucru tinde sa fie mai permanent, cu atat ii lipseste mai mult viata. Au trecut saizeci de ani de la acel deceniu prodigios al anilor saizeci, ani de la nasterea contraculturii, ai unei tinereti tanjind de libertate, de rupere a matritelor unei imbatraniri. societatea expira.
Acel „spirit rebel si nonconformist” este inca prezent in unele grupuri actuale. Este o critica directa la adresa institutiilor si a oamenilor care au evitat inrolarea pentru ca erau copii ai politicienilor si ai marilor magnati. Piesa, „de natura antiinstitutionala”, a fost inspirata de celebra nunta a lui David Eisenhower (nepotul presedintelui Statelor Unite) si fiica lui Richard Nixon, presedinte la acea vreme.
„Tinerii erau impartiti in doua clase, asa cum este reprezentat in cantecul lui John Fogerty: privilegiatii, clasa superioara americana, care puteau evita inrolarea fara indoiala; si toti cei care erau recrutati cu forta pentru a lupta in Asia de Sud-Est. Din acest motiv, a devenit un imn antimilitar”. Vremuri grele, orizonturi pline de speranta.
Rock este un gen muzical a carui nastere in anii 1950 a fost rezultatul fuziunii dintre R&B si country. Acest gen muzical, ca si blues-ul, a reprezentat o anumita ruptura cu traditiile culturale si muzicale ale societatii americane. Poate parea o prostie, dar cand Elvis isi misca soldurile, facea politica, lupta intr-un anumit sens impotriva acelei culturi moraliste atat de prezente in Statele Unite.
Nasterea rock-ului si influenta sa asupra generatiei de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost data si de dezvoltarea unui tineret care s-a concentrat pe emotiile lor, precum si de punerea sub semnul intrebarii a identitatii si a locului lor in societate.
Deja la mijlocul anilor saizeci, rock-ul a devenit un orizont de schimbare pentru multi tineri. Mai exact in SUA, cred ca demonstratiile impotriva razboiului din Vietnam au fost cele mai izbitoare. Opozitia fata de razboi s-a raspandit rapid in randul tinerilor americani si, in principal, in randul miscarii hippie, care a integrat miscari foarte puternice de natura pasnica, precum si relatia acesteia cu grupurile care au participat la lupta si cucerirea miscarii pentru drepturile civile precum Black Panteras.
The Blues: Personalul este politic
Blusul a fost construit din intalnirea interculturala izvorata in urma conflictului —migratie fortata, munca semi-sclavie, violenta— si a fost reinterpretat si transmis teritorial sub diferite forme: blues Chicago, delta Mississippi, blues Texas etc. Angela Davis a afirmat ca, prin blues, problemele populatiei afro-americane sunt scoase din experienta individuala izolata si reorientate ca probleme impartasite cu comunitatea.
In acest fel ele sunt abordate intr-un context public si colectiv. Vedem in primul rand ca personalul este politic. Si, de asemenea, ca transformarea personalului sau a privatului in public trece prin poveste si intalnire sociala, ceea ce in acest caz a facut posibil genul blues. Aceasta etapa a facut ca acea suferinta sa devina public pentru majoritatea societatii nord-americane datorita artistilor de talia lui T-Bone, Walker, Big Joe, Muddy Waters, John Lee Hooker, BB King, Willie Dixon sau Otis Spann.
Cantecul de protest galopeaza in jurul lumii
Victor Terrazas arunca ancora la inceputul secolului al XX-lea pentru a se scufunda in figura „misterioasa” a lui Joe Hill, epava cantecului de protest american. Un imigrant suedez pe nume Joel Emmanuel Hagglund, care in 1903 a lucrat din zori pana seara pentru trei dolari pe saptamana: cosmarul american. Singurul lucru care ii mai ramasese era chitara si, odata cu ea, canta vechile balade ale traditiei muncitoresti din secolul al XIX-lea. Cantecele sale erau despre rezistenta, unitate, organizare si lupta de clasa.
Coloana sonora a sindicatului, a grevei si a rezistentei a fost alcatuita din cantece precum Casey Jones, povestea unui spargator de greva pe Southern Pacific Railroad sau Everybody’s Joining It, care vizeaza recrutarea de noi sindicalisti, asa cum subliniaza Valentin Ladrero in Musicas contra el poder (Oaia rosie). Mesajul s-a raspandit de sus in jos si de la stanga la dreapta, patrunzand populatia. Cantecul de protest ar putea fi un manifest de protest sau un strigat de razboi, desi uneori ar apela la subtilitate pentru a ocoli cenzura.
Leonard Cohen a povestit ca in caderea nazistilor cantecul a jucat un rol fundamental. Sfarsitul dictaturii lui Francisco Franco nu ar fi fost posibil fara eforturile tuturor acelor oameni care si-au riscat libertatea pentru a-si recupera demnitatea si dreptatea. Raimon, Serrat , Paco Ibanez, Aute, Lluis Llach, Elisa Serna, Rosa Leon… sunt cateva dintre numele care, prin melodiile lor armonioase si metaforele inteligente, au putut aduce speranta si puterea unui angajament semnificativ de schimbare. un viitor mai bun.
Potrivit lui, cantautorii au fost unul dintre cele mai eficiente vehicule de transmitere a poeziei. Ca paradigma el citeaza A galopar, versurile lui Rafael Alberti puse pe muzica de Paco Ibanez in scopuri propagandistice. Versiunile aveau sa se succeda de-a lungul timpului si cel mai recent exemplu este cel al lui Pajaro, o trupa condusa de muzicianul sevillian Andres Herrera, chitaristul si discipolul lui Silvio. In aceasta intalnire intre muzica si poezie, cantecul social a aparut in Spania si, la mijlocul anilor ’60, cantecul social a intalnit cantecul de autor, chansonul francez, popularul nord-american si cantecul latino-american.
Oriunde au luat radacini dictaturile, au rasarit melodii furioase. Muzica ca arma de rezistenta: din Brazilia pana in Grecia, din Argentina pana in Portugalia, din Chile pana in Spania. Autorul cartii Politica en escala de do evidentiaza un cantec compus peste iaz pentru „caracterul sau reprezentativ” si pentru ca a ajuns sa fie imnul diferitelor miscari sociale din intreaga lume: Poporul unit nu va fi niciodata invins, de grupul chilian Inti. Ilimani .
Daca la inceput Terrazas s-a intrebat daca astazi este posibil —sau imposibil— sa faci rock politic, politologul ajunge la concluzia ca nu este necesar sa suferi o dictatura pentru a face cantece de protest. Mai mult, uneori poate fi chiar daca nu a fost scopul initial al artistului. Uneori muzica nu a fost facuta cu o intentie politica, dar protestatarii sunt cei care ii transfera aceasta intentie cantand-o in strada. Pentru a ilustra cu un exemplu, el sare de la punk, rock si blues la reggaeton: „Te bote, interpretat de Bad Bunny, printre altii, a fost cantat la o demonstratie impotriva lui Almeida, primarul Madridului”.
Putine lucruri din aceasta viata s-ar putea spune ca sunt universale. Chiar si asa, politica si muzica sunt doua dintre ele, iar relatia dintre cele doua este un fapt incontestabil. Doua elemente sociale prezente oriunde sunt fiinte umane. Indraznesc sa spun ca Nu exista o singura fiinta umana pe aceasta planeta care sa nu aiba vreo relatie cu muzica. Chiar si in zilele noastre, cea mai mare parte a umanitatii nu citeste carti, ci canta si danseaza.
Muzica exista ca nevoie sociala si de agrement, dar si ca libertate expresiva si comunicativa. Cantecele pot fi chiar discursuri si ar fi necesar sa se promoveze o conceptie sonora la interpretarea povestii. Muzica este prezenta in experienta culturala si, ne place sau nu, viata noastra de zi cu zi este cufundata intr-o lume a vibratiilor. Legaturile dintre muzica si politica exista, chiar daca nu ne place intotdeauna relatia lor.
