Daca ati mers vreodata la observarea pasarilor sau ati cautat flori salbatice sau ciuperci sau ati vanat caprioare sau iepuri, veti cunoaste farmecul ciudat al cautarii comorilor ascunse ale naturii.
Am stiut-o pentru prima data in copilarie, vanand fluturi pe campurile agricole din Connecticut, o activitate care s-a incheiat cu tristete cand familia mea s-a mutat la Pittsburgh si ceturile dese ale pubertatii si ale invatamantului superior au coborat asupra mea, ascunzand randunica si capitanii.
Abia zeci de ani mai tarziu, aerul s-a limpezit. Renuntat complet la scoala si in sfarsit indragostit, mi se oferise o cabana in Virginia de Vest pentru vara. Intr-o zi dupa o baie, iubita mea ne-a intins prosoapele de plaja pe veranda deschisa si, in scurt timp, le-am gasit impodobiti cu fritilare, zeci de sarbatori bucurosi cu sarea transpiratiei noastre si batandu-si aripile portocalii si argintii in soare. In decurs de o luna, mi-am reaprovizionat arsenalul copilariei – plasa, borcan de ucidere, tabla de imprastiat, ace, vitrine – si eram din nou afara, cutreierand campurile.
De atunci le-am cutreierat. De ce? Ce fac?
Devreme, am fost sa invat numele faunei locale, sa fac o colectie, sa cunosc stiinta – ce mananca omizile, de exemplu, sau cum supravietuiesc iernii. De-a lungul anilor, insa, aceste scopuri au ajuns sa para din ce in ce mai lipsite de sens. Urmarind recent un documentar despre batranii din Piemontul Italiei care vaneaza trufe, am observat ca uneori, atunci cand se explica, toate discutiile despre trufe dispar. Un batran spune ca este atras de vanatoare pentru ca ii place sa fie cu cainii lui. Si ii place sa vaneze noaptea pentru ca noaptea poate auzi bufnita. In cazul lui si in al meu, presupusul obiect al vanatorii se dovedeste a fi un McGuffin, o momeala, ceva de spus prietenilor tai (si tie) in timp ce placeri mai subtile se desfasoara in spatele unei mantii de scop.
Oricare ar fi cazul, de-a lungul anilor am renuntat la borcanul de ucidere si la ace. Colectia mea am daruit-o. Singurul lucru pe care inca nu l-am aruncat este plasa de fluturi. Il port in parte pentru a prinde si a elibera putinele lucruri pe care nu le pot identifica pe aripa, dar mai ales din cauza modului in care schimba felul in care merg. Nu stiu daca acelasi lucru este valabil si pentru pasatorii cu binoclul sau vanatorii de caprioare cu pustile lor, dar pentru mine, mersul cu plasa de fluturi imi altereaza perceptiile. Produce o stare de spirit, un fel de constientizare nediferentiata altfel greu de atins. Pentru mine este un puzzle de ce este asa, de ce, adica nu pot sa invat pur si simplu din mersul cu plasa si apoi sa-l pun deoparte si sa transfer ceea ce stiu in mersul fara el.
Poate ca are de-a face cu modul in care reteaua imi declara intentia, care este sa prind ceea ce am in fata mea. Mersul cu plasa este ca si cum ai citi cu un creion in mana. Creionul inseamna ca vrei sa prinzi sensul a ceea ce citesti. Intentionati sa subliniati, sa puneti bifa si semne de exclamare in margine si sa va faceti cartea proprie. S-ar putea sa crezi ca poti citi cu aceeasi calitate a atentiei in timp ce stai intins in pat noaptea fara creion, dar nu poti. Mintea iti observa postura si se modeleaza in consecinta. „Acest caine este gata sa doarma; aici nu pot fi iepuri.”
Ca si in cazul creionului, la fel si cu plasa: ambele declara posibilitatea de actiune, iar aceasta posibilitate schimba persoana care tine unealta. In vanatoare, declaratia transmite constientizarea obiectului vanatorii. Jose Ortega y Gasset a sugerat odata ca vanatorii de vanat imprumuta vigilenta de la prada lor. Un animal vanat este in permanenta in garda, chiar si atunci cand nimic nu il urmareste. Acuitatea si furtivitatea vanatorului sunt receptive: oricat de alert este animalul, atat de mult si putin mai mult, trebuie sa fiu. Urechile caprioarelor sunt niste linguri de sunet grozave, iar daca as vana caprioarele, as face bine sa merg ca si cum acele urechi m-ar fi cautat mereu.
Pentru a imprumuta din vigilenta prazii necesita un fel de absenta de sine. Nu vrei ca animalul sa te vada, sa te miroase sau sa te auda. Si pentru ca toate simturile sale sunt probabil mai ascutite decat ale tale, a te indeparta de cunostintele lor necesita o stergere a prezentei tale mai completa decat ar fi nevoie pentru a te face mai putin evident pentru un semen uman. Vanatoarea incalzeste stima de sine a vanatorului. Fa foarte putin din tine daca vrei sa vezi clar. Taci, adanc, daca vrei sa auzi. Inceteaza-ti sa te imbracasti si sa declami. Turnati sticlele de parfum in murdarie.
Cand merg cu plasa, pasii si respiratia imi cad intr-un ritm lent si coordonat. Imi asez picioarele, fiecare pas putin mai deliberat si mai precaut decat altfel. Cand merg fara plasa, pasii mi se accelereaza, iar mintea imi sare inainte ca un caine neintelept. Fara net, sunt mai presus de toate, interesat doar de un timp si un loc viitor spre care ma indrept cu rasuflarea accelerata. Cu plasa, fac o pauza si fac o cautare completa a fiecarui cap de lapte; fara plasa, privirea mea aluneca peste suprafata, fara a absorbi nimic.
Fara net, am putine legaturi intre imaginatia mea si lumea exterioara. Cu net-ul imi formez o imagine in interiorul meu si chiar daca nimic nu pare sa se potriveasca, am un punct de contact. Vanatorii – de fosile, scoici, pasari, greieri, ginseng, vasc – stiu ce inseamna sa ai o imagine mentala a obiectului dorit si cat de magic te ajuta imaginea sa gasesti lucrul de fapt. Vanatorul de ciuperci experimentat vede morcile invizibile pentru tovarasii ei.
Dar placerea vanatorii deriva din ceva mai subtil decat congruenta dintre imagine si fapt. In virtutea cautarii fluturii, esti diferit constient de tot ceea ce nu este fluture. Odata ce ochii se adapteaza, multe minuni sunt iluminate de aureola imaginii tale de cautare. Pentru a vedea ca nu sunt fluturi pe coaja unui copac, trebuie sa vezi scoarta copacului si, printr-o inversare curioasa, lucrul nevanat dintr-o data este proaspat dezvaluit. La urma urmei, imaginea de cautare este in intregime mentala si tot ceea ce nu reuseste sa se potriveasca cu ea nu este in mod surprinzator. Iata, scoarta unui copac! In mod viu, nu este in minte. Adesea ma trezesc uitandu-ma cu uimire la un lucru simplu – un disc de muschi pe poteca, o coloana de furnici intr-o crapatura de noroi uscat,
Poate ca acesta este unul dintre motivele pentru care o conditie prealabila pentru placerea de a vana este deficitul de vanat. Trebuie sa existe posibilitatea jocului, dar posibilitatea nu ar trebui sa fie mare. Niciun pescar nu vrea sa impuste peste intr-un butoi. Nu ma intereseaza abundenta artificiala a gradinii zoologice cu fluturi. Imaginile de cautare au nevoie de hrana pentru a le mentine in viata, dar nu prea mult – poate ca un fluture neobisnuit pe un ciulin inflorit la fiecare cativa ani ar fi suficient. Captura este o parte foarte mica a vanatorii, dar posibilitatea ei activeaza campul, astfel incat pentru restul timpului sa existe restul lumii, raspandit uniform in jurul mintii plutitoare, incantata.
Lewis Hyde este autorul cartilor „The Gift”, „Trickster Makes This World” si, cel mai recent, „A Primer for Forgetting: Getting Past the Past”. El lucreaza la o carte despre vanatoarea de fluturi.
